Sa-ti pui o dorinta este un roman care iti va genera emotii lungi.

In roman, un pustan de 13 ani, superinteligent, se lupta cu o afectiune ce-l tine mult timp in spital. Ca un efect secundar, el vede uneori o lume magica, cu un lac aflat sus, cu spatiul plin de stele jos, iar intre ele o cascada de timp. In acel lac sta Maya, o testoasa de 399 de ani ce detine raspunsuri la orice intrebare din univers. Pustiul discuta cu Maya, este linistit de ea, dezleaga mistere.

In spital isi face prieteni pe cinste si pastreaza relatii frumoase cu toti. Reuseste el sa invinga boala? Ce se intampla cu Maya? Descopera totul in acest roman care a captivat zeci de mii de cititori.

Fragment Am 13 ani meseriasi si nu detin nicio meserie. Pe cine incerc eu sa pacalesc? Sunt de meserie pacient. Am intrat in acest spital acum 4 luni si 21 de zile. Stiu exact de cand pentru ca astfel de lucruri importante nu se uita niciodata. Si pentru ca, absolut intamplator, atunci am implinit cei 13 ani meseriasi. Folosesc acest termen pentru ca-mi place, e tineresc si chiar are ceva solid in spate. Viata mea a fost plina de chestii tari. Am facut un 360 pe rampa cu skateboardul, n-am plans la dentist cand mi-a reparat dintele sacrificat ca sa fac schema complexa, am iubit trei fete, ba nu, chiar patru daca o pun si pe tanti Safta, dar hai mai bine sa n-o pun, ca e trecuta de 40, am calatorit prin cel putin zece tari si chiar am fost aproape sa ma calific la olimpiada nationala de geografie, dar mi-a lipsit un varf de noroc a carui inaltime n-o pot dibui acum. N-am putut nici atunci.

Eu am crescut doar cu mama Aneta, care nici macar nu e mama mea. Nu mi-am cunoscut niciodata parintii adevarati. Pe undeva ma deranjeaza asta, dar n-am dus-o rau deloc. Mama Aneta avea uterul rasucit si nu se puteau prinde copiii acolo. Ca sa fiu sincer si ma bazez aici pe sinceritatea ei, nici nu prea au vrut-o barbatii, ca nu era atragatoare. Atragea doar belelele si ghinioanele. Inca are 27 de amenzi neplatite, toate facute cu Polo-ul rosu, careia i-a pus gene negre la faruri. Nu-mi mai e rusine sa merg cu masina aia. Mama Aneta e cool, se imbraca frumos si eu o consider frumoasa. Barbatii din lumea asta sunt niste fraieri, dar nu mai bat moneda aici. Ea citeste toate cartile aparute si neaparute, are abonamente la reviste, lectureaza fel de fel de site-uri interesante pe iPad si bea multa cafea in timpul asta. Mi-a dat si mie, dar imi face capul ca un cazan sub presiune si nu vreau. Capul meu e oricum sub presiune, dupa cum am aflat cu putin timp in urma.

In anii mei meseriasi, s-a intamplat de cateva ori sa cad pe strada. Negru. Fir rupt si pa. Apoi sa am zile cu dureri groaznice de cap, varsaturi, ameteli si chiar delir. Asta poate fi o parte placuta, daca nu le experimentezi pe celelalte. Vad lucruri. Lucruri care nu exista. Plutesc in jurul meu tot felul de obiecte, pe unele chiar pot sa le chem cumva sau sa interactionez cu ele. Sunt constient de toata nebunia asta. Ma rog, am cam exagerat. Nu e nebunie, e mai degraba un efect advers dat de chestia din capul meu. Undeva, mi-a explicat doctorul Nishcek, in emisfera mea stanga, se afla o guguloaie cat o minge de golf. Ea apasa pe tesutul din jur si asta imi da toate simptomele, de la dureri pana la crize mici sau mari de epilepsie. Si halucinatiile, bonus. Nu stiu de care sa ma bucur mai tare. Nu-mi aduc aminte sa fi gresit eu cu ceva, sau cel putin nu atat de mult cat sa merit treaba asta. Am uitat sa mentionez ca guguloaia nu e singura. Daca era asa, doctorul Nishcek o scotea si la revedere. Treaba e un pic mai complicata, pentru ca mai am vreo doua in restul emisferei. Sunt cumva prinse intre ele, neregulate. Asta face dificila excizia – termen imprumutat de aici, mea culpa – si m-a plasat intr-un tratament special, cu pastile, perfuzii si unde radioactive tintite in zona capului, toate pentru a face posibila o viitoare operatie, pentru a micsora si delimita guguloaia mare cu puii ei de restul tesutului sanatos.

Invat lucruri noi aici. Cand ma doare capul, totul in jurul meu se schimba. Ma trezesc in Calea Cefalee si nu-mi prea trece nici cu morfina. Medicii se feresc sa-mi dea morfina, pentru ca sunt mic si pentru ca, mi-au zis, asta poate afecta centrul respiratiei. Pe scurt, substanta poate opri centrul si adios respiratie. Fara respiratie, adios viata. Si viata e frumoasa, mai ales cand iti iese 360-ul si mai sunt si gagici de fata. Si cand ai dintele reparat, sa poti rade cu gura larga. Fetele iubesc asta. Cum ziceam, cand sunt in Calea Cefalee, totul in jur e ca naiba. Tin ochii inchisi si prind cearsaful in pumni. Doar Antonius, caruia ii spun Oni, mai reuseste sa stea pe langa mine si sa-l suport aproape. Oni are 61 de ani si arata ca de 456, ca nu prea a avut grija de el. Inca fumeaza de rupe, are toata fata numai cute, exact ca un buldog, dar in rest se tine bine. El zice ca nu are absolut nicio boala, dar eu il suspectez de ceva la cap. O schizofreneala d-aia sigur are. Cel putin una. Mecanism de protectie. Oni sta in liftul mare si apasa pe butoane. Are tot spitalul la degetul mic, pentru ca pe langa butoanele astea, el stie tot ce se intampla in orice sectie, si la copii, dar si la adulti. Oricine are o problema poate apela la el. Odata a fost solicitat de mana unu la o operatie, ca intrase o musca in sala si-i era teama chirurgului sa nu-i patrunda in burta pacientului. Se pare ca domnul Oni a lesinat cand a vazut burta deschisa si a prins musca intre el si pardoseala. Treaba rezolvata. Cand mananca senvisuri cu ton, face firimituri in lift si-l cearta medicii, nu ca a facut murdar pe jos, ci pentru ca nu le-a dat si lor din senvisuri. Atat zicea ca sunt de bune. As fi putut sti exact cat sunt de bune, dar eu nu suport tonul. Nici toanele, ca la cate are mama Aneta, mi s-a cam acrit.

Sunt de 4 luni si 21 de zile aici. Am stat o luna si 13 zile intr-o camera speciala, sterila, care nici nu detinea geamuri. Nu prea aveau voie multi sa intre la mine. Eram cu imunitatea la pamant si daca nu primeam niste globule aproape magice, imi cam luam talpasita de aici. Mie nu mi-e frica de moarte. Nici nu are voie sa ma viziteze, ca nu o lasa medicii. I-au dat block si pe Facebook, pe pagina spitalului. Asta ma linisteste, pe undeva. Prin jurul inimii. Cand vine la spital, mama Aneta parcheaza pe locurile de handicapat, care sunt libere. Ea nu e handicapata, dar daca o intreaba cineva, spune ca este. Si-a printat chiar un fel de certificat si a trecut acolo handicapareala in forma avansata fara posibilitati actuale de vindecare. Adica e depasita. Ea e depasita de multe chestii, mai putin cand apasa pedala din dreapta pana la podea si forteaza masina sa depaseasca toate TIR-urile. Atunci se simte bine, da naval substanta aia prin ea, cum ii spune, am uitat, dar imi aduc eu aminte. Lumea o crede cand ii arata certificatul, ca i-a pus si niste parafes si a contrafacut cinci semnaturi. Una dintre semnaturi are 40 de bucle si te ia groaza numai cand te uiti la ea. Cine se semneaza in halul ala in viata reala? Ma rog. Azi nu a venit, ca a avut treaba la o institutie. Nu ma supar. Stau cu domnul Oni, cu madam Didel si cu unchiesu' Manu. Unchiesu' Manu e cel mai tare unchies. Asa mi-a zis el, „eu sunt cel mai tare unchies”. L-am tras de limba sa-mi spuna al cui unchieste, dar intrebarea avea un grad de dificultate prea mare si s-a fastacit. Se pare ca pe unchiesu' Manu nu-l prea duce bibilica, dar in rest e om bun. Repara tot ce se strica prin spital. Si se strica, maiculita. Bubuie un bec, pocneste un cablu, se arde un bisturiu electric, se rupe un mecanism de pat. Chestii d-astea. Unchiesu' le repara cat ai zice peste. Orice peste, mai putin ton, ca nu-l suport.

Madam Didel m-a enervat la un moment dat. E supermegagigateraprotectiva. Mie nu-mi plac oamenii supermegagigateraprotectivi. Eu am nevoie sa fiu lasat in pace, ca-mi place pacea. Mi-a ciuruit mainile incercand sa-mi puna fluturasii pentru perfuzii. Cică am venele vai de mama lor. Eu le aveam bune, dar ea le-a facut vai de mama lor. I-am zis ca o dau in judecata si cred ca am uitat sa o dau. Nici n-am avut ocazia pana acum, ca ar trebui sa ies din spital pentru treaba asta. Ea mi-a raspuns ca o va judeca oricum cineva la sfarsitul vietii. Cineva. N-a vrut sa-mi spuna cine. Ma rog, treaba ei. Acum suntem un fel de prieteni de vene. Ea mi le-a stricat pe ale mele si eu i le-am blestemat pe ale ei. Prieteni buni. In rest, n-am ce sa-i reprosez. Imi vorbeste frumos si cred ca stie patru sau cinci povesti. Imi plac oamenii care stiu povesti. Daca nu-mi înțepa fiecare venă de zece ori, cred ca o iubeam de mama focului pe doamna Didel. Ah, am uitat. M-a rugat sa nu-i mai spun Didel, ca nu o cheama asa. Asa i-a zis doctorul Nishcek, „Didel, draga, ai pus injectomatele la viteza 3.2?” Cică sa-i zic Didi. Chiar fara doamna. Simplu. Imi place simplu.

Despre autor:

Vasi Radulescu este medic specialist internist. Pregatirea si-a facut-o in sectii de terapie intensiva cardiologica, de unde, chiar daca pare un mediu total nepotrivit, a cules o multime de povesti frumoase. Vasi face educatie pentru sanatate de aproape 10 ani, cu postari pe social media, articole, carti. In anul 2018 a fost declarat cel mai bun medic comunicator in online. Are doua prezentari TEDx, iubeste plimbarile, cartile, toamna. Prin proiectul nou, motivasion.ro, isi doreste sa inspire si motiveze cat mai multi oameni sa traiasca o viata grozava.

Editura: Motivasion

Autor: Vasi Radulescu